În cantonament cu clubul de dans

12 septembrie 2014

Se împlinesc două săptămâni de când am plecat în cantonament cu clubul de dans, și încă nu am scris despre.

Cred că ar fi cazul, mai întâi, să explic cum stă treaba cu cluburile școlare și universitare. Este firesc și comun ca tinerii japonezi să facă parte din unul sau mai multe cluburi școlare/universitare. Există o mulțime de astfel de cluburi, de la cluburi sportive, la cluburi științifice, culturale, artistice, etc. Nu te obligă nimeni să intri într-un club, și totuși majoritatea tinerilor o fac. Pentru că japonezilor le place să aibă un program încărcat. Așa, de aici, din patria mumă, ne putem imagina cluburile școlare ca pe un pretext de a pierde vremea și a te distra cu o mulțime de alți tineri/tinere, eventual a găsi un partener romantic sau pur și simplu a-ți face prieteni în afara facultății/anului tău. Pentru că, în genere, cluburile sunt organizate de către studenți, pentru studenți. Par a nu exista obligații, norme, pedepse. Însă totul e o firavă aparență.

Cluburile universitare sunt rough. Ok, depinde de club, însă majoritatea sunt pline de reguli, repetiții aspre și programe încărcate. Pentru că japonezilor le place să depună efort și să aibă un program încărcat. Cred că cele mai înspăimântătoare sunt cluburile de muzică clasică, unde se pregătesc recitaluri de orchestră, pentru că au repetiții zilnice, câte 4-5 ore, și în week-end câte vreo 7. Pentru că da, japonezilor le place să depună efort. Am impresia că am mai zis asta o dată.

Pentru că am vrut să experimentez cultura cluburilor universitare, și să dansez pe moca (da, cluburile au și multe avantaje, principalul fiind faptul că poți să practici și să înveți o anumită activitate pe moca), am intrat în clubul de dans sportiv. Firește, mi-a luat ceva timp să înțeleg că felul în care se raportează japonezii la dans este complet diferit de felul în care ne raportăm noi, sau, cel puțin, eu, la dans. Eu dansez pentru că îmi place. Pentru că e distractiv. Distractiv, dacă înțelegeți conceptul. Japonezii dansează pentru a deveni mai buni. Profesioniști. Prin urmare, și repetițiile sunt construite pentru a facilita împlinirea acestui țel maiestuos. 

Repetițiile se țin de două ori pe săptămână, câte 4 ore (oficial), dar se întind deseori la 5-6 ore. Jumătate (uneori chiar mai mult) din acest timp este ocupat de repetițiile mișcărilor de bază. Iar această parte a repetițiilor este standardizată de la început până la final. Se începe încălzirea cu programul de încălzire de la radio (un cântecel pe care se fac 2-3 mișcări de încălzire). De fiecare dată. Apoi urmează streching în perechi, care e deosebit de dureros, deoarece partenerul de streching are întotdeauna impresia că are un rol de împlinit, iar rolul său este de a te face cât mai flexibil posibil – așa că nu demonstrează pic de milă. Apoi urmează repetiția mișcărilor de bază la standard. De fiecare dată. Se folosește mereu același CD, pregătit anume pentru repetiția mișcărilor de bază. Și cum mereu se folosește același CD, cu aceleași melodii, mișcările de bază repetate sunt aceleași. Firește. În aceeași ordine. Mersul foxtrot cu fața (2 melodii), cu spatele (2 melodii), luarea poziției de dans (o melodie), ridicări și coborâri (o melodie), ridicare (o melodie), întoarcere dreapta (2 melodii), pauză (o melodie), întoarcere stânga (două melodii).  O fericire. La sfârșit, ești recunoscător că ești în viață. Eu una, sunt. Am impresia că ceilalți sunt nemulțumiți că mai sunt încă în viață. Îi suspectez de o ușoară formă de masochism, nepatologică. Am menționat că petrecem o melodie întreagă stând în poziția de dans? Urmează repetiția mișcărilor de bază la latino, în aceeași formă, complet standardizată. După ce se termină chinul repetiției mișcărilor de bază, urmează repetiția combinațiilor, uneori (rareori) în perechi. A, da, poate nu am menționat, însă repetițiile mișcărilor de bază se fac individual. Mai apoi, repetițiile combinațiilor se fac tot individual. Iar în cam ultima jumătate de oră de antrenament, în sfârșit ne simțim îndeajuns de pregătiți fizic și psihic să dansăm în perechi. Pentru cei ce nu știu, dansul sportiv este, de fapt, un dans în perechi. Cică. 

Acum, pe lângă strictețea și lipsa de variație a antrenamentelor, am mai observat câteva diferențe în ceea ce privește felul de raportare la dansul sportiv al japonezilor, comparativ cu ai noștri. În România, cel puțin, la cluburile de dans pe care le-am frecventat, nu se predă tehnică decât cu lingurița. Tehnica este un secret. Este secretul profesioniștilor. Așa că, pentru a reduce posibilitatea apariției competiției, profesioniștii nu predau tehnică decât cu lingurița. Cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Tehnica este un secret bine păstrat de cei de nivel înalt. În schimb, se oferă distracție, varietate, nou. În Japonia, se oferă numai tehnică. La fiecare antrenament, membrii profesioniști se plimbă printre începători și le corectează pozițiile și mișcările, ținând lungi prelegeri despre mișcarea mușchilor și a membrelor, echilibru și respirație. O întreagă teorie a mișcării. Pe lângă faptul că nu mă ține japoneza să înțeleg ce vor să îmi explice, mie îmi este în general dificil să înțeleg descrierea unei mișcări și să o mai și pun în practică. Însă japonezii sunt fenomenali când vine vorba de a pune în cuvinte o simplă mișcare de șold. De când au intrat bobocii în club, după ce dansez cu vreunul, urmează înfricoșătoarea sedință în care mi se cere părerea cu privire la performanța lor: Ce nu am făcut bine? Ce mai trebuie să îmbunătățesc? Eu, mereu, îi expediez spunându-le cât de mult au progresat (pentru că, pe bune, fac niște progrese fantastice... rodul, probabil, al repetițiilor standardizate). Am ajuns să am sentimente duble față de dansul în pereche, pentru că mereu, la sfârșit, urmează sedința regretelor și punerea în cuvinte a tuturor inadecvărilor. 

Un alt lucru pe care l-am observat este rapiditatea cu care memorează combinațiile de mișcări. Eu întotdeauna rămân în urmă. Obișnuită cu stilul românesc de a preda pe bucățele, am fost șocată când mi s-a predat deoadată, într-o singură ședință, o întreagă combinație. Evident, mi-a fost imposibil să o rețin. De ce? Există două motive posibile. Unul – că nu am destule resurse cognitive pentru a reține într-un timp atât de scurt (resurse pe care japonezii par să le aibă). Doi – eu rețin mișcările prin repetiții multiple, până când mișcarea devine automată și nu mai sunt nevoită să gândesc ce urmează. Pentru că nu pot să mă gândesc la ce urmează și să mai și dansez în același timp. Japonezii par să poată. 

Un alt lucru interesant este faptul că nu se formează perechi stabile. Ok, cei care participă la competiții, au perechi stabile. Însă în timpul repetițiilor, toată lumea dansează cu toată lumea. Ceea ce e foarte egalitarist, dar și foarte solicitant în același timp. De ce? Pentru că dansul sportiv presupune sincronicitate și înțelegere între parteneri, iar această sincronicitate și înțelegere se formează diferit pentru fiecare pereche în parte (cred eu, în ani de zile de antrenament împreună). Schimbând partenerii, trebuie să dai dovadă de o mare capacitate de adaptare, capacitatea de a-ți potrivi pașii, respirația, mișcările, la stilul partenerului. Ceea ce mie mi se pare deosebit de dificil. Dar japonezilor li se pare firesc. 

Acum, după această lungă introducere, să povestesc despre cantonament. Într-un an, se țin două cantonamente, unul în vacanța de primăvară și unul în vacanța de vară. Pe cel din vacanța de primăvară l-am ratat (nu m-au invitat... :P), astfel încât cel din vacanța de vară a fost primul la care am participat. A ținut în total 4 zile, eu am participat (din fericire) doar două zile, pentru că aveam programată audierea unei prelegeri în a treia și a patra zi. 

Cantonamentul de vară s-a ținut la Lacul Kawaguchi, lângă muntele Fuji, în prefectura Yamaguchi. Un loc foarte plăcut și răcoros (am resimțit senzația de frig după vreo 2 luni de suferințe caniculare). A fost închiriată sala de sport a unui Minshuku (un fel de motel/pensiune japoneză). Ne-am împărțit în câteva camere stil japonez, acoperite cu tatami (împărțirea s-a făcut prin tragere la sorți). Am împărțit și baia, pentru că da, japonezii sunt obișnuiți să facă baie împreună și sunt insensibili la trauma pe care o provoacă acest obicei străinilor. Cum am ajuns în prima zi, după ce ne-am lăsat bagajele în camere, am și început antrenamentul de după-amiază. Dar ca să descriu mai bine programul zilnic, trec direct la a doua zi. Trezirea s-a dat pe la ora 5, când câteva fete au dat startul jogging-ului de dimineață. La ora 7 a fost micul dejun. Mâncare japoneză (mai ales orez) din belșug. A urmat o plimbare în aer liber. De la ora 9 la ora 12 a avut loc antrenamentul de dimineață. La ora 12, masa de prânz. De la ora 13 la ora 18, antrenamentul de după-amiază. La ora 18- masa de seară. De la ora 19 la ora 20, antrenamentul de seară. Pe la ora 21, ședința zilnică (a regretelor, a făuririi de țeluri, a motivării și auto-motivării). După primele două zile, îmi uram deja viața. Noroc că nu a trebuit să stau mai mult de două zile în cantonament. 

Poate că sunt eu leneșă, poate că îmi lipsește controlul de sine, poate că am atitudini complet diferite celor japoneze față de dans, însă în timpul antrenamentelor zilnice, nu puteam să nu mă întreb ce îi motivează pe colegii mei să continue, ce îi face să nu se lasă pradă oboselii, ce anume îi mișcă? În timpul pauzelor dintre antrenamente, eu mă prăbușeam epuizată și negativă pe podea, în timp ce colegii mei continuau să repete mișcările de bază, privindu-se, plini de seriozitate și sudoare, în oglindă, și căutându-și lipsurile.